V-am spus cât iubesc eu sărbătoarea asta? De mică e preferata mea, deşi nu era moda cadourilor sub brad ca acum, era doar un Mos Gerilă la grădiniţă cu portocale, bomboane si ciocolata, apreciate la maxim de noi. Şi mergeam in seara de Ajun cu colinda, împreună cu prieteni de ai mei, era oricum diferit totul. Se colinda mult atunci, era o adevărată concurenţă între noi, pentru că altfel nu se auzeau colinde. Mama nici nu apuca să închidă uşa, veneau pe bandă copiii, până în 10 ani, după vârsta asta nu prea mergea, că eram mari deja.
De Crăciun îmi amintesc mirosul de cozonac şi prăjituri, făcea mama nişte bunătăţi. Nu că acum nu ar face, dar a lăsat-o mai moale, doar fiică-sa ştie să facă şi ea. Bradul nelipsit, o atmosferă atât de caldă şi multă linişte, fără mult stres, alergătură, circulaţie blocată.
Acum, e altceva! Deja am frisoane când mă gândesc la zilele premergătoare Crăciunului, aglomeraţia din oraş, din magazine. O evit, dar se simte până la mine, se vede pe feţele oamenilor. Nu putem ieşi din oraş ziua cu maşina sub nici o formă. Exclus să ajungem până la ţară la ai mei (în mod normal în 20 de minute suntem la ei), să merg undeva cu autobuzul, mai repede pe jos. Taxiuri nu sunt atunci disponibile, totul e blocat.
În ultimii 10 ani am observat asta, s-a pierdut exact ce era esenţial din sărbătoare. Până la urmă Crăciunul e o sărbătoare religioasă... ori acum, nu prea mai e. E perioada reducerilor, a ofertelor, a ratelor pe care le vei plăti de la anul (vorba vine), a certurilor din parcările supermarketurilor, a nervilor din trafic, a tamponărilor lanţ pentru că nu e loc nici să întorci maşina, a sunetului strident provenit de la casele de marcat... Zici că emană pamântul alcool la cum se manifestă majoritatea.
Plus un abuz maxim de "coloana sonoră" a colindelor lui Hruşcă. Îmi place tare Omu' ăsta, e dintre puţinii care ştiu ce cântă acolo, care a adus printre primii colindul înapoi românilor... dar nu se potriveşte deloc ce cântă el acolo, cum vesteşte sărbătoarea, cu sunetul banilor şi al zgomotului şi nervilor din marea aglomeraţie. Pur şi simplu mi se confirmă ce am auzit mereu în facultate: nu există o graniţă între normalitate şi patologic.
Mă gândesc că aici mai e cum e, însă în oraşele mai mari... Brrrr, no way!
