Neuron: ADUNAAAAAREA!

Cel mai aiurea moment e ăla în care realizezi că nu te mai poti concentra deloc: eşti bombardat din n locuri cu n'şpe mii de impulsuri, unele aproape "electrice"... şi cedezi. Neuronul scapă şi fuge de-acasă... Poftim de mai fă ceva fără el!
Şi cum revenit acasă mai e şi flămând, murdar, obosit... ce să-i fac? Îl iert şi tura asta, chit că m-a cam lăsat în moment preţios pentru mine. Deh, e ca şi copilul meu de-acum! Hrăneşte-l, spală-l, spune-i o poveste şi roagă-l să-ţi promită că măcar de Crăciun va fi în formă!
Deci... şşşşşt: acum doarme, nu tropăiţi că-i stricaţi dispoziţia! Iar se visează cu neuroana lui care l-a abandonat mai demult! Ofof, şi câtă terapie am făcut cu el anii ăştia şi degeaba. Suferăăăă şi-şi ia lumea în cap din când în când, de mă lasă cu ochii la bec.

Oficial... e bine!

1. Mamzelina e bine, uraaaaa! Am şi ieşit zilele astea din casă împreună, am "speriat" lumea în mall, am cântat, dansat, ţipat (şi încă tareeee, să audă vecinii)... oricum e o isteaţă, ştie multe chestii, ne uimeşte!
2. Big G. a recidivat, adică tusea şi gâlcile mari au recidivat, uooof! Motiv de stat acasă, de pomenit accidental Vivi (da da, o altă prietenă... căreia i-a cerut pe bune prietenia). Am văzut-o, îmi place mult fetiţa, e tare simpatică... doar că îl cam ignoră. Însă a spus DA, ceea ce înseamnă ceva pentru el.

Fază haioasă:
Eu şi el la dulăpior efectuam schimbul de hăinuţe, papuci, la sfârşitul programului. Ea efectua cu bunicul ei în alt colţ operaţiunea. Amândoi trăgeau cu ochiul... eu vigilentă mă prind că ea e Vivi. Plecăm, fără să spună ceva, îl trag de mânecă: "spune pa la copii", spune, plecăm.
Afară:
G. - Mamiii, ai văzut-o pe Vivi?
Eu - Era fetiţa în mov?
G. - Da. Îţi placeeee?
Eu - Da, dar de ce nu mi-ai prezentat-o? (glumeam cu el, vroiam să văd ce spune)
G. (stă, se gândeşte...) - Cred că mi-a fost ruşine! Dar nu te superi, da?!
Punct!
A doua zi nu o văd, plecase deja:
G. - Mami, ştii ce i-am zis lui Vivi?
Eu - ??? (aveam emoţii, adevărul e că ne cam surprinde des)
G. - I-am spus că tu eşti mama mea. Adică i-am spus că cine mă îmbrăca aseară e mama mea!
Eu - Bun, şi?
G. - Păi gata, acum te cunoaşte!
Cu alte cuvinte, ne-a făcut cunoştinţă!

Despre Craciun...

V-am spus cât iubesc eu sărbătoarea asta? De mică e preferata mea, deşi nu era moda cadourilor sub brad ca acum, era doar un Mos Gerilă la grădiniţă cu portocale, bomboane si ciocolata, apreciate la maxim de noi. Şi mergeam in seara de Ajun cu colinda, împreună cu prieteni de ai mei, era oricum diferit totul. Se colinda mult atunci, era o adevărată concurenţă între noi, pentru că altfel nu se auzeau colinde. Mama nici nu apuca să închidă uşa, veneau pe bandă copiii, până în 10 ani, după vârsta asta nu prea mergea, că eram mari deja.
De Crăciun îmi amintesc mirosul de cozonac şi prăjituri, făcea mama nişte bunătăţi. Nu că acum nu ar face, dar a lăsat-o mai moale, doar fiică-sa ştie să facă şi ea. Bradul nelipsit, o atmosferă atât de caldă şi multă linişte, fără mult stres, alergătură, circulaţie blocată.
Acum, e altceva! Deja am frisoane când mă gândesc la zilele premergătoare Crăciunului, aglomeraţia din oraş, din magazine. O evit, dar se simte până la mine, se vede pe feţele oamenilor. Nu putem ieşi din oraş ziua cu maşina sub nici o formă. Exclus să ajungem până la ţară la ai mei (în mod normal în 20 de minute suntem la ei), să merg undeva cu autobuzul, mai repede pe jos. Taxiuri nu sunt atunci disponibile, totul e blocat.
În ultimii 10 ani am observat asta, s-a pierdut exact ce era esenţial din sărbătoare. Până la urmă Crăciunul e o sărbătoare religioasă... ori acum, nu prea mai e. E perioada reducerilor, a ofertelor, a ratelor pe care le vei plăti de la anul (vorba vine), a certurilor din parcările supermarketurilor, a nervilor din trafic, a tamponărilor lanţ pentru că nu e loc nici să întorci maşina, a sunetului strident provenit de la casele de marcat... Zici că emană pamântul alcool la cum se manifestă majoritatea.
Plus un abuz maxim de "coloana sonoră" a colindelor lui Hruşcă. Îmi place tare Omu' ăsta, e dintre puţinii care ştiu ce cântă acolo, care a adus printre primii colindul înapoi românilor... dar nu se potriveşte deloc ce cântă el acolo, cum vesteşte sărbătoarea, cu sunetul banilor şi al zgomotului şi nervilor din marea aglomeraţie. Pur şi simplu mi se confirmă ce am auzit mereu în facultate: nu există o graniţă între normalitate şi patologic.
Mă gândesc că aici mai e cum e, însă în oraşele mai mari... Brrrr, no way!