Dupa ani si ani... (vorba cantecului)

E greu sa reiei sirul unor idei dupa ceva vreme... Deci, da, voi mai intra si aici tocmai pentru ca, la maturitate, sa am ce le lasa mostenire copiilor, conform bancului cu bunicuta si celebra ferma Farmville!:) Nu stiu cum vor imparti blogul in doua, de pe facebook isi vor lua cum vor dori: ferme, orase, animale, masini, bile colorate, copaci si alte inventii datatoare de o patologica dependenta pentru unii. In rest, viata merge spre inainte, cu o usoaaara cotitura la dreapta, printre bancuri, poticneli, balbaiala sau accese de optimism... si tot asa, cu spor, pentru-al tarii viitor! De vreo doua saptamani, pentru partea minora a familiei, e vacanta, cu o clara urma de nostalgie data si celor adulti, adica noua, parintilor. In fiecare dimineata imi spun: poate e un banc si sunt tot eu copilul vesel, in vacanta de vara, trezit doar de soapta ferma a bunicii "Incet, ca treziti fata!" Da, da, e doar un banc, traiesc activ prezentul asta prafuit de chestii anapoda. Ma reintorc, ei au vacanta si eu m-am bucurat de o revedere de vacanta! Daca m-ar dobori talentul, as putea scrie cronica unei zile fantastice, petrecuta cu o parte dintre fostele mele colege de liceu, niste columbine fabuloase, frumoase, destepte si neschimbate! O revedere cu ras si plans printre hohote de ras, cu rememorarea unor momente dragi, din adolescenta noastra pierduta fizic, dar repede regasita de niste suflete dornice sa retraiasca anii aceia de liceu! Si ma bazez pe talentul lor, pentru a ma regasi in povestile dragi si amintirile noastre de acum peste 20 de ani. Mi-am dat seama ieri ca, pe majoritatea, nu le-am vazut din 1990, moment de cotitura in viata mea, motiv sa nu ma-ncred in anii din buletin. Nu-s ai mei, cred ca cineva mi i-a aruncat acolo, in gluma, eu ieri m-am simtit ca la 16 ani! Am zis! Intr-o zi de mai '90 - spre final de clasa a X-a:

Si in 14 iunie 1990, in ultima zi petrecuta impreuna cu colegele mele de la vechiul liceu:

I don't get down!

Fie ce-o fi, n-am voie să tot cad, nu am voie, timpul nu-mi permite. În cele mai negre zile ale mele am fost optimistă şi ŞTIAM că undeva e rezolvarea. Bine, de cele mai multe ori rezolvarea tuturor problemelor e în mâinile noastre - metaforic vorbind - şi asta am repetat mereu si în faţa clienţilor mei care se vedeau în situaţii fără ieşire.
Să revin: nu mă las, da' deloc nu mă las. Doar ieri m-o doborât o criză cretină de fiere, cu febră şi tot tacâmul... însă în unicul moment de luciditate mi-am zis cu dinţii strânşi: "Fată, revino-ţi! Mâine ai treabă la serviciu, eşti singură, restul lumii e în concediu, criza mondială nu-ţi dă voie să ai febră, copii te vor întreagă." Ei bine, cu ajutorul lui huz., care mânuieşte seringile cu o adevărată măiestrie, în două ore am fost cât de cât fresh, iar azi am aflat care-o fost buba.

În altă ordine de idei: mi s-a făcut dor de Maramu', fix acum, la sfârşit de vară, pentru că tot acum un am am debarcat pe acolo. Mi-e dor de mirosul şi sunetul muntelui noaptea , când ieşeam pe balcon şi de unde nu se auzea decât... muntele. Simt şi acum aerul acela tare, care nu te lasă să pleci şi care-ţi face un dor nebun de el. Teoretic e aici, peste munte, la vreo 3 ore molcome cu maşina. Practic... mi-e cam groază de drum, foarte prost întreţinut era după ieşire din judeţul nost'. Plus că vine şcoala, am început pregătirile cu ghiozdan-penar-etc.etc., căutat uniformă bună, nu cârpă de şters (din 5 locuri, doar într-unul am găsit ceva cât de cât acceptabil), echipamente, de toate. Big G. e foarte vesel, vedem după cum va sta cu veselia, când încep temele şi se limtează timpul de tras mâţa de coadă.

Păi cam asta deocamdată, sunt obosită, febra simt că mă reîncearcă, doar că nu o las să se manifeste, două-trei zile mă ţine în şah. A adormit şi mascota casei, am vorbit şi la telefon cu moşierul familiei, expediat din nou la bunici... e timpul să-mi văd de ale mele, nu?!

Hai, aveţi grijă de voi şi să nu înghiţiţi faza cu închisul luminiţei de la capătul tunelului... există generatoare, energie alternativă. Nu o las eu să se stingă!:D

Raport - 2 ani şi 3 luni

Astăzi mamzelina noastră minunată a împlinit fabuloasa vârstă de 2 ani şi... 3 luni!
Se cuvine să ne lăudăm cu ce ştie până acum sau, mai degrabă, cu ce face din ce ştie! Deoarece ea ştie destule, doar timpul ăsta e prea scurt şi nu are vreme într-o zi să ne arate tot!:)
- vorbeşte încă pe limba ei, doar cei apropiaţi ştim ce vrea, pentru că au o logică frazele ei... adică preferă să rostească doar prima silabă a unui cuvânt. A demonstrat că poate mai mult dar mereu caută chestii simple, care să nu-i ia din timp. La lapte spunea din start: "apte", acum e "apia"... mult mai uşor de pronunţat!
- urcă singură scările, fără ajutor, alternativ chiar (dacă e să mă iau după ce spun unii specialişti în ale puericulturii, ar cam fi timpul să o las singură să meargă la oliţă... cică asta aşa se traduce).
- coboară scările ajutându-se de câte ceva sau cineva
- este extrem de mobilă, face gimnastică într-un mare fel, încerc să o mai potolesc eu uneori, pentru că unele "exerciţii" nu sunt tocmai potrivite pentru coloana ei vertebrală
- se ceartă pe jucării cu ORICINE! Expresia favorită: "a mea". Totul e al ei, chiar dacă abia duce în braţe, colecţionează tot!
- e topită după prietenul lui frate'su, Rareş... el este "Iaie" şi abia scapă din braţele ei. E drept că are 6 ani băiatul şi o adoră, vedem noi pe viitor cum va fi!:)
- o iubeşte pe doamna, iniţial îi spunea "amna", acum e "ami", muuuult mai simplu (vă spun, ştie să îşi uşureze traiul în general fiică'mea)
- nu vorbeşte cu oricine, oricând, are personalitate, iar dacă o sâcâie cineva brusc se numeşte "ba-bau". Dacă e întrebată obsesiv de unii-alţii cum o cheamă, se uită într-un fel anume şi strigă: "ba-bau"
- pereţii din casă sunt scrişi de ea, motiv pentru care în curând văruim şi dormitorul. Totuşi, trebuie să-i oferim condiţii micuţei artiste!
- şi aş mai scrie multe, dar la laptele de seară nu a renunţat încă... deci vă las pentru bibele ei!:)

Au revoir!