De cand cu feisbucul m-am lasat de blog... plus lipsa de inspiratie. Plus tot ce a adus acest an si care m-a lasat muta deseori!
Partea buna este ca ii vad cum cresc... pe ei: copiii! Si a mai venit o toamna, si ne pregatim iarasi de iarna si de bucuria lor de iarna! Visul meu de o vreme incoace e sa pot sta acasa (nuuu, nu in somaj sau ceva de genul asta): sa caut retete bune pentru ei, sa citesc, sa ma ocup de educatia lor... sa hibernez! Sa fiu calma, sa nu ajung plina de nervi acasa si cu neuronul distrus dupa INCA o zi in haosul actual.
Deci de asta blogul a ramas intr-o silenzio stampa... pentru ca mi-e dor de familia mea si de viata casnica!
10 octombrie 2011
8 martie 2011
3 februarie 2011
Februarie... deja?!
Ma gandeam ca prea am lasat balta locul acesta, unde acum doi ani eram muuult mai activa si mai ciripitoare. M-am mutat cu toate cele pe Facebook, e drept, pentru ca acolo e ceva mai scurt si la obiect totul si ii si vad pe toti dintr-o clipita! Aici revin cu nostalgia anilor in care am stat acasa si m-am bucurat de beneficiile de mama all inclusive.
Si e iarasi februarie, unul cam ciudat, care vine dupa un ianuarie nu prea dragut, in comparatie cu anii precedenti. Prea multi pleaca pe de tot:( Prea se ridica nesimtirea la rang de lege si fiecare face ce vrea cu tara asta.
Intrebare pentru copiii mei: "ce vrei sa te faci cand cresti mare?"... Sa raspund in locul lor?! Oare ce vor ei, se va putea concretiza aici?!
Inca un pic si vine-vine primavara!:)
Si e iarasi februarie, unul cam ciudat, care vine dupa un ianuarie nu prea dragut, in comparatie cu anii precedenti. Prea multi pleaca pe de tot:( Prea se ridica nesimtirea la rang de lege si fiecare face ce vrea cu tara asta.
Intrebare pentru copiii mei: "ce vrei sa te faci cand cresti mare?"... Sa raspund in locul lor?! Oare ce vor ei, se va putea concretiza aici?!
Inca un pic si vine-vine primavara!:)
10 ianuarie 2011
Lecţia de astăzi
De multe ori îmi doresc să fi lucrat cu... şuruburi. Dacă se strică un şurub, îl arunci şi faci altul.
Dacă pleacă un om... e de neînlocuit. Orice om e de neînlocuit.
Mă sufocă faza cu limitele în relaţia profesională. Lucrezi cu oameni, nu cu şuruburi, nu eşti strungar, deci... în orice relaţie se lasă cu legături. Legături de suflet, în care limitele se trasează pe hârtie. Atât! Imposibil de trasat linii între doi oameni, dintre care unul îşi pune sufletul în mâna ta. Din facultate mă gândeam dacă voi putea să impun limite. Ok, sunt cazurile excepţionale, când unii preferă să-şi verse furia la modul grobian şi atunci îţi ridici pereţi înalţi şi groşi, ca să te aperi de ei. Dar acum nu de ei povestesc.
Acum mă doare... rău! E negarea împletită cu furia. Şi doare! Mai puţin decât pe copiii EI, pe părinţii ei, infinit mai puţin. Dacă pe mine mă doare aşa, pe ei... De neînlocuit, am zis!
Şi atunci... culegi limitele de pe hârtie, le pui în faţa ta şi-ţi zici: asta e!? Nici vorbă. Au plecat prea mulţi ca să simţi că te poţi agăţa de limite, fiecare a lăsat un zâmbet, o glumă, o lacrimă... un secret acolo, la tine în braţe. Şi nu ştii ce să faci cu ele, nu le poţi da înapoi. Nu-ţi vine să crezi că... Da, nu-mi vine să cred!
Dacă pleacă un om... e de neînlocuit. Orice om e de neînlocuit.
Mă sufocă faza cu limitele în relaţia profesională. Lucrezi cu oameni, nu cu şuruburi, nu eşti strungar, deci... în orice relaţie se lasă cu legături. Legături de suflet, în care limitele se trasează pe hârtie. Atât! Imposibil de trasat linii între doi oameni, dintre care unul îşi pune sufletul în mâna ta. Din facultate mă gândeam dacă voi putea să impun limite. Ok, sunt cazurile excepţionale, când unii preferă să-şi verse furia la modul grobian şi atunci îţi ridici pereţi înalţi şi groşi, ca să te aperi de ei. Dar acum nu de ei povestesc.
Acum mă doare... rău! E negarea împletită cu furia. Şi doare! Mai puţin decât pe copiii EI, pe părinţii ei, infinit mai puţin. Dacă pe mine mă doare aşa, pe ei... De neînlocuit, am zis!
Şi atunci... culegi limitele de pe hârtie, le pui în faţa ta şi-ţi zici: asta e!? Nici vorbă. Au plecat prea mulţi ca să simţi că te poţi agăţa de limite, fiecare a lăsat un zâmbet, o glumă, o lacrimă... un secret acolo, la tine în braţe. Şi nu ştii ce să faci cu ele, nu le poţi da înapoi. Nu-ţi vine să crezi că... Da, nu-mi vine să cred!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)