Diferenţe

Cred că pomeneam la un moment dat că abia aştept să vizionez ecranizarea cărţii Împreună - Anna Gavalda. Ei bine, am reuşit să văd şi filmul Ensemble, c'est tout, doar că e prea puţin, parcă aşteptam continuarea. Cartea e... altfel, s-a pierdut mult în film din tot farmecul scriitoricesc al Annei Gavalda. Dar nu contează, am văzut o Audrey Tautou extraordinară şi un film franţuzesc care mă face să strig: France, j'arrive! Attendez-moi! Am înţeles că şi O iubeam e în curs de filmare-apariţie. Cu siguranţă va fi diferit de carte, însă tot îl voi vâna spre vizionare!
Dacă e vorba de aşteptări, se pare că în 13 august se va lansa şi filmul Eat, pray, love, după celebra carte care mi-a furat vreo două nopţi şi mi-a lăsat gândul la ea.

Deci... ce vom mai citi, viziona, etc.? Dacă tot sunt în concediu, trebuie să mă ocup şi de mine!

Before vacation

Intru rar aici să scriu doua rânduri, mi-am pierdut antrenamentul. Aş scrie multe, zi de zi... însă nu pot pune tot ce gândesc aici sau în altă parte. Dar pentru că de mâine, pentru două săptămâni şi 3 zile, va scrie concediu pe pontajul meu de la serviciu, aş încerca o excepţie. Fără logică, pur şi simplu cum îmi vin cuvintele în tastatură.

* Mă frapează (pozitiv vorbind) faptul că unii oameni rămân veşnic la fel... după ani şi ani sunt neschimbaţi. Chiar dacă au în plus un rid, două, nu se vede. Acum trei ani, la reîntâlnirea de 10 ani după finalul facultăţii, am avut din nou acea senzaţie. Şi trecuseră 10 ani, timp în care eu - cel puţin - m-am schimbat enorm. Cu siguranţă exteriorul reflectă tot ce avem noi "inside", asta e deja axiomă pentru mine, însă mă uimeşte în continuare fiecare re-descoperire de acest fel. De fapt, am ajuns din nou la povestea asta după ce mi-am revăzut într-o seară, la tv, un fost coleg. NIMIC schimbat! Ce mult contează să-ţi găseşti echilibrul în toată povestea asta şi să fii mulţumit de locul în care ajungi.

* Copiii mei... mă uimesc zi de zi, fără excepţie. Dovadă faptul că, la serbarea finală e clasa I - sau cum îmi place mie să-i spun: "premiere" - am fost luată prin suprindere, fără să mă dezmeticesc, de doamna învăţătoare. Nu aveam cum să ştiu că Big G. este fruntaş în toate. Credeam că toţi copiii sunt cu FB pe linie, e o clasă super-tare, şi nici nu am auzit vreodată altceva de la el, premiantul meu. Poate faptul că nu am avut nicio pretenţie de la el, cum bine spuneam în prima zi de clasa I, m-a lăsat fără respiraţie în "careu" când a fost strigat primul să înainteze la felicitări. M-am simţit mică-mică, pentru că mă credeam în plus, era DOAR munca lui, cu 3-4 intervenţii din partea mea în acest an. M-am felicitat a n-a oară în gând pentru opţiunea after-school, pentru faptul că în tot acest timp nu l-am simţit stresat că nu ştie cum să facă ceva, să rezolve vreo problemă sau mai ştiu eu ce. Cred că nu îl ajutam cu nimic dacă, obosită venind de la serviciu, stresată şi nervoasă după tot anul ăsta de calvar, să mă apuc de dat explicaţii pedagogice unui pui de clasa I, o clasă întâi total diferită de cea parcursă de noi acum 30 de ani.

* Aaa, mi-am primit de multe ori direct sau indirect "cartonaşul galben" pentru că nu sunt o mamă model, nu trăiesc alături de copil emoţiile începutului de şcoală, etc.etc. Nu sunt, recunosc, departe de mine gândul că-s mama perfectă, am şi eu rateurile mele, însă măcar îmi cunosc limitele! Asta cred că e mult mai important decât orice, mai ales în ce priveşte educaţia lor. Ştiu până unde pot eu, dacă nu mă pricep în ceva, las atunci specialistul să continue treaba. În facultate mi-am demonstrat faptul că sunt anti-talent la catedră. Am urmat şi eu modulul pedagogic, să fie acolo, just in case. Însă dacă am adorat cursul de pedagogie (la vremea aceea l-am avut ca profesor pe maestrul Mircea Oliv) a fost tocmai pentru că mi-a deschis clar ochii să ştiu ce să NU fac în viaţă: să predau!

* Şi încheind optimist: e concediu, e bine! Va fi bine!

And the winner is...

Actualizare de date

Cred că visul multor mame este să-şi găsească puiul adormit, fără păcăleli, fără promisiuni, ţipete... aşa:


Mamzel are această super-calitate, de a cere singură sau de a merge fără să ne spună la somn, luându-şi companie câte o păpuşă, urs, căţel... ce are la îndemână pe moment.
Pe vremea când George era mic şi nu pricepea de ce trebuie să se odihnească la prânz, ţin minte că speram la asemenea momente. Deci... aveţi grijă ce vă doriţi, pentru că funcţionează!:)

Poze cu George nu am, pentru că dumnealui nu stă la pozat. Însă luni SIGUR va fi pozat la greu, fiind unul din actorii Serbării Abecedarului! Deci... pe luni!

Ce caut eu în viaţa mea?

Mâine e sâmbătă? Mai exist? Mai exist... dar numai pot. A fost prea mult, cireaşa de pe tort servită după un an şi o lună de la reîntoarcerea mea în câmpul muncii. Totul adunat peste o sănătate varză şi oboseala cronică... Sunt la răscrucea drumului şi HABAR NU AM pe unde să o iau. Mi s-a confirmat chestia aia cu facerea de bine... Deci vorba rămâne la fel: lume multă, oameni puţini.
Problema e că plecarea mea de la job se cere a fi de urgenţă. De maximă urgenţă, într-o perioadă în care piaţa locurilor de muncă este cum e, mai ales la noi. Doar că tura aceasta voi face valuri. Ca pe stadion:) Vreau doar să-i arăt unei persoane că nu merită binele făcut de mine acum 5 ani. Dacă a ajuns direct în vârf, nu a fost meritul ei, a fost DOAR o conjunctură în care i-am acordat o mână de ajutor şi am aranjat treburile în aşa fel încât alţii să nu o încurce. Da, am avut un cuvânt hotărâtor la momentul acela şi am zis că, fiind tânără şi în căutare de job de ceva vreme... ştiam şi eu cum e. Şi am zis "ok" când şeful meu a spus că eu decid dacă pot face echipă cu ea. Cât de tâmpită am putut fi, acum realizez. De ce am acordat mereu încredere oamenilor??? Am avut un flash căutând o explicaţie a veşnicei ei lupte contra mea: ea neştiind cum e să o iei de jos şi ajungând direct sus, habar nu are cum e normal să reacţioneze, cum să relaţioneze. Merge pe principiul: "ok, am ajuns aici, e timpul ca tu să dispari. Doar EU ştiu să fac lucrurile cum trebuie."
Cred că sunt prea bulversată şi e momentul să defulez cumva: de ce atâta nesimţire pe unii? De unde atâta ură pentru nimic? Nu am nimic în plus faţă de respectiva... Aa, ba da, nişte ani şi ceva mai multă experienţă. Cu siguranţă am greşit şi eu, însă mereu am vrut ca lucrurile să meargă. Dacă m-am plâns uneori că mi-era greu, era firesc. Dar de ce să mi se dea peste nas cu chestia asta? Gratis?!
Şi sunt înfuriată rău de tot pentru că acest "carnaval" (cu spectatori - aşa era mai colorată atmosfera), a fost chiar de 1 iunie.

Seara, târziu, zăceam pe canapea cu mintea împrăştiată şi bulversată. Şi aud din dormitor o discuţie între copiii mei:
"-Gabi, ştii ce zi a fost azi?
-Nuuuuuu!
- Ziua noastră, Gabi! La mulţi ani, vino să te pup."
Mda, dacă am greşit faţă de cineva... e clar faţă de cine.