Cu ultimele sforţări ale zilei de luni încerc să ajung acasă. Obositoare toate maşinile care trec pe lângă mine, obositor praful lăsat în urmă... tuşesc, mă apropii, uraaa: am ajuns.
De la uşă se aud chiote, ţipete, semn că totul e în ordine. "Mamiiiii, ai veniiit!" - cel mare îmi sare precum iedul din poveste în faţă. Vreau să-mi trag sufletul, apare şi ieduţul ţipător, cu ochii în lacrimi. Începe în limba ei păsărească să-mi spună că Giogi nu i-a dat ceva.
Pfffua, staţi să arunc praful de pe mine şi vedem care e problema, ok?! Nu-i ok, după cum se manifestă ieduţul. Bine, hai să luăm problema de la capăt, să vedem unde e X şi Y şi de ce Z e o necunoscută. Reuşim prin deturnarea cererilor ei insistente spre alte năzdrăvănii.
În final intru biruitoare în cameră, un pas mare pentru omenire!
Huz. e obosit, după o zi de luni (cică şi la el tot "acea" luni a fost) şi nu le face faţă. Peste tot urşi şi maşinuţe, semn că astăzi a fost
ziua urşilor şi a
maşinilor. Norocoşi câinii, se odihnesc după weekend! Parcă se aude dinspre covor un strigăt diperat de ajutor, mă aplec să încep culegerea urşilor, însă - într-o nanosecundă - mamzel pune mâna pe un ursuleţ cântător şi-l tot forţează să zbiere. Acesta chiar e disperat, se aude un scheunat, semn că işi forţează ultimele urme de baterie. Renunţă la el şi aleargă să aducă păturica ei de bebe, să-l transforme într-un "bebe-moi" (în traducere liberă: bebe-urs). Nu poate, însă din nou, a suta oară se bazează pe mami. Îi spun că bebe-mor ar vrea să doarmă, hai să facem linişte şi să stea cu el pe pat. Am succes preţ de un minut, timp în care trebuie să-mi depăşesc ultimul record la culesul urşilor.
Scapă toţi şi ajung în menajerie, adică în pătuţul ei, amestecaţi cu păpuşile, câinii şi restul animăluţelor pluşate. Ups, unul are coada aproape ruptă. Uite aşa găsesc şi răspunsul la vechea întrebare: de ce n-are ursul coadă?! E prea târziu să tratăm trauma ursului, dar îi promit solemn că şi mâine e o zi.
Poate mâine va fi altfel! Va fi marţi, deci va fi altfel!
