Povestea numelui

Zilele astea m-am reauzit strigată "Hellene", deci neapărat cu doi de L si E la final! Neapărat! Asta îmi demonstrează că nu m-am văzut cu oameni dragi de multă vreme, nţ, nţ, urât din partea mea.
Şi o poveste pe scurt, vreţi ori nu vreţi, eu v-o scriu:)
În '97 iarna, pe 2 decembrie, era prima zi la noul serviciu de acasă. Colegi tineri, o gaşcă simpatică de vreo 9 oameni într-un birou cu vreo 7 scaune. Eu aveam 24 de ani, vise grămadă, iluzii... multe, nenumărate... Cel mai tânăr dintre noi avea 21 de ani, cel mai în vârstă... 29, deci fain de tot!
Şi alergam în fiecare dimineaţă la serviciu să nu întârzii şi să prind un scaun. Aveam un colţ de masă pe care să-mi aşez dosarele, însă un scaun doar al meu nu aveam. Pe la ora 10 se pleca pe teren, în sfârşit 3 scaune se eliberau, deci era mult mai bine.
Dar apare o dilemă la o săptămână de la angajare. Eram două colege cu acelaşi prenume... fără un al doilea agăţat de coadă. Cum ne deosebeşte lumea? Brainstorming-ul începe... 7 dintre noi stăteam comod pe scaune, doi colegi politicoşi căţăraţi pe masă... unul cu pix şi coala albă de hârtie în faţă - Mişu. El a găsit imediat numele, l-a scris şi a zis: "de azi e Hellene, daaaa?" Nu a zis nimeni NU, iar din acel moment aveam altă "identitate socială"!
În timp lumea deja uita că numele meu e Elena, chiar şi unii beneficiari care veneau la noi se adaptaseră. Până şi directoarea îmi spunea aşa... iar directorii de la centre mă şi gratulau cu "doamna Hellene". Pentru copii eram negreşit "mama Hellene". Când am devenit mamă, toţi colegii mă strigau/îmi scriau "mami Hellene".
De aceea şi mailurile mele au aceeaşi "rădăcină", doar că, având colegi noi... am redevenit Elena.

* Frumos era ca astăzi, de Ziua Copilului, să scriu ceva legat de ei, nu? Hmmm, dar tot astăzi mi-am zis, după ce am plătit jucăriile până la ultimul ban, că au primit cadourile şi urările! It's enough!:))

** Toată povestea a prins contur şi pornind de la "lista" lui Miki , în care apar tot cu "mama Hellene". Să nu schimbi Miki, da?:)

Chestii... înainte de luni

Se cunoaşte că am revenit în câmpul muncii. În stresul muncii, mai pe înţelesul meu... Am reînceput să visez într-un mare fel! Ciudat fel... obositor, desigur irelevant pentru cei din jur. Chinuitor pentru un rest de neuron anesteziat oricum în cei doi ani de crescut exclusiv copii. Dimineaţa mă trezesc în chiotele mamzelinei şi-mi repet: "uh, a fost un vis, supeeer".
Deci mă visez cel mai des la serviciu, fie în plin control, fie în faţa unor situaţii dubioase... ca în vise. Fie zbor, fără să ştiu cum şi cu ce... şi mă prăbuşesc. În alte vise încerc în disperare să sun acasă şi nu găsesc butoanele, telefonul practic e o cârpă, un... ceva de pe care nu pot suna. Şi simt că e urgent!
Însă ultimul vis a fost genial: mă visam din nou gravidă. Ok, cumva eram în stare de şoc, apoi îmi reveneam şi bâlbâiam ceva de genul: "ce mă fac acum??? Adică trei? Să vindem apartamentul, altfel voi dormi în baie... ba nu, plec la mama... ba nu..." Când m-am trezit eram năucă şi ziua era în faţă, adică o zi grea, ca toate zilele de la serviciu.
***
Mda, au început şi orele peste program, acelea sunt cele mai cumplite. Îi regăsesc pe cei doi copii acasă destul de... debusolaţi. Mamzel cel puţin e tristă mereu, se înveseleşte brusc şi apoi nu prea pot ieşi din nou din casă, în caz de nevoie. Moştenitorul e ceva mai... reactiv. "Maaaami, iar ai întârziat, of!"
***
Şi da, se apropie sfârşitul perioadei preşcolare, iupiiii! Ups, am greşit, de fapt acum va începe greul, brrrrr, trăiască after-school-ul!!! Şi vom avea serbare, iar! Şi iar bătaie de cap, pentru că trebuia să îl învăţ zilele astea nişte poezele... şi am uitat! Să-l trezesc acum?! Nuuuuu, găsim mâine o scuză!
***
Azi eram cu el, George, în oraş... printre altele să văd ce statuie a răsărit lângă deja celebrul ou gigant! Nu râdeţi, că vă explic! Şi vă arăt în final, că am pozat... să rămână, pentru urmaşii mei!
Deci înainte de Paste, Flutur a... "construit" (exagerez, verbul ar fi altul, nu?!) un ou gigant, demn de cartea recordurilor, bla-bla. Ei bine, joi, cu ocazia altei sărbători mari, a răsărit ceva mai la deal şi o statuie, numită sugestiv Bucovina inaripata. Râd eu râd, dar cine ştie ce alte statui vor răsări cu ocazii diverse.:)



A, şi să închei totuşi, văd că aş mai scrie!:)
Tot astăzi, întâlnire simpatică - George şi Ilinca, o mai veche prietenă din grupa mică. Contextul era aşa: Ilinca însoţită de o prietenă, George extrem de supărat pe mine din motive diverse.
Ilinca (către prietenă) - Vezi, el e prietenul meu George, din grupa mică...
George... pauză, îmbufnat!
Prietena Ilincăi (nedumerită, spre mine) - Doamnă, dar de ce ACEST băiat este depresiv? El este depresiv!!!

Nu, nu, nu... are doar 6 ani fetiţa. M-a depăşit, recunosc, deşi zilnic sunt supusă unor asemenea experienţe, greu le fac faţă!
Şi a plecat până să-i răspund că ACEST băiat nu este depresiv!
Uf, bine că am scris, să rămână aici, poate va citi cândva!

A mayday situation

Ne-am săturat de varicelă, deja suntem în cea de-a patra (help!!!) săptămână. Nu mă încântă faptul că trecem şi prin asta. Deloc!
Vreau vacanţă, vreau concediu... vreau de toate! ACUM dacă ar fi posibil!
La mare, aş vrea aici, în Croaţia, apoi în Viena câteva zile... apoi aiurea, hai-hui... fără ţintă.
Anul ăsta DOAR vreau, poate începând cu anul următor voi pune în practică!
Însă vreo două săptămâni nici să mergem pe undeva nu putem. Doar în pustietate, ca să nu dăm şi noi cu drag mai departe "bunătate" de virus.

Până atunci... să rămână aici, pentru posteritate, una dintre melodiile mele favorite. Despre Bridget Jones's Diary nu mai vorbesc... rămâne în top. Şi continuarea, The Edge of Reason mi-a plăcut, sigur e de revăzut. De fapt, cu ele mi-am petrecut duminica, consemnate fiind la domiciliu noi, fetele!

Sunday stuff... no inspirations

Stau ca pe ace, afară e atât de fain... no, asta e. Turul ăsta sărim cântecul la firul ierbii, dar vara e în faţă. Doar mamzel e acasă, cu noi, domnişorul bolnav e la moşie, se bucură de libertate şi voie bună, alături de prietenii lui care au avut deja varicelă, deci niciun pericol. Iar mamzel e posesoare de adidaşi noi... ROZ, adică nu ieşim din damblaua noastra, Doamne fereşte!


Iar dacă e stuff... merge şi o defulare din seria "câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia".

După cum bine am povestit în detaliu, mamzel e posesoare de una, două... cinci bucăţi de suzete. Lucru care pe noi nu ne deranjează, ba dimpotrivă, ne e de mare folos. Nici o problemă cu dentiţia de la ele, cum nici frate'so la vremea lui nu a avut... nici o problemă în general, până în momentul în care dispar.
Doar că nu este zi în care cineva (în general persoane feminine ceva mai în vârstă) să nu se lege de chestiunea asta. Zilnic plec de acasă cu tolba plină cu replici acide... just in case! Şi este mai mereu cazul.
Şi eu sunt genul de persoană care spune lucrurile destul de direct, însă nu aşa, din proprie iniţiativă, ci doar dacă mi se cere părerea. Iar atunci, mă strădui să nu dau cu toporul, şi părerile "contra" pot fi spuse pe un ton civilizat.
Şi atuuuunci, de ce apar sfaturi (aici recunosc empatia maximă faţă de Miki), de ce apar remarci la adresa copilului meu... "vaaaai, ce urâtă eşti cu aia în gură". Asta a fost replica de ieri care mi s-a părut nu numai jignitoare, dar total deplasată, în timp ce noi zburdam vesele pe stradă şi ne vedeam de distracţia noastră. Să spui aşa ceva unor necunoscuţi, la adresa unui copil inocent... e proastă educaţie, e nesimţire în stadiu pur. Am rămas chiar fără cuvinte, în faţa unui om bătrân, de la care eu una aş avea alte cerinţe. În general auzim "vaaai, eşti fetiţă mare, lasă suzeta", cumva e mai soft... deşi nu e ok nici aşa. Însă ieri mi-am luat copilul de mână, am ocolit inamicul în timp ce bombăneam "ce bine e de unii care nu au alte griji" şi am dat să schimb direcţia. Doar că "inamicul", iritat de reacţia mea nerecunoscătoare, s-a dovedit afectat. Aşa că, ne-am pomenit din nou cu ea în faţă, repetând cu mai mult năduf replica. A fost prea mult, iar eu am considerat că am prea mult bun simţ în vene. "Hai Gabi, că doamna are treabă şi noi o reţinem!!!" spus tare şi apăsat a lăsat drumul liber în faţa noastră.
Acum puţină vreme era o reclamă, am uitat la ce anume, însă textul era ceva de genul "România va creşte prin bun simţ". Încep să cred tot mai mult în ea!

Avem, să nu vă trebuiască...

Cică e frumos afară! Cu exceptia câtorva ore de ploaie, ziceam ieri că sunt nişte zile tare frumoase. Uh, Murphy... da, a revenit, că e rost de ceva interesant pentru el! Şi mai cred că are zeci de clone, verificat deja.
Ca să fie totul perfect, s-a gândit moştenitorul 'ăl mare că e rost de stat în casă pe aşa vreme superbă şi ne-a cadorisit cu o varicelă simpatică de ieri. Stăm cu ochii pe el (noroc că nu am intrat in panică, dimpotrivă, sunt mai calmă ca în alte dăţi) şi pe butelia mică.
Cumva intuiesc că nu vom avea sejur simplu, ci all inclusive, ca boierii! Că aşa e la patru stele, deh!
Aşadar, declarăm carantină şi nu vă primim în vizite decât cu bilet de voie:D

Plecaţi în lume!

Astăzi am fugit de acasă pentru câteva ore la Putna şi Suceviţa, am reîncărcat unele baterii, le-am epuizat pe altele... frumos!

Şi să nu uit: special pentru Miki -o poză cu "izvorul" bucuriilor noastre!



Şi încă vreo 129 de poze cu un click aici!

Una-alta şi ceva cărţi

A trecut şi prima lună de serviciu... după reîntoarcere, desigur. Nu am impresii, doar o infecţie tâmpită de care nu scap, datorată mediului în care mă "desfăşor", o oboseală cruntă, nervi adunaţi, care vor să explodeze, dar nu le dau voie, că nu-s de capul lor... şi cam asta aşa, pe scurt.
***
Negativ început, nu? Dar nu mă las, că nu-s genul, vin rapid cu ceva care să contracareze tot ce nu-i frumos. Drept urmare, m-am avântat la cumpărat cărţi, iar noaptea, până îmi cad din mână, citesc. Ba am şi trimis comandă colegei să-mi aducă vreo două titluri de la bibliotecă. Deci până acum mi-am cumpărat şi le-am început "Memoriile" lui Valeriu Anania, iar în geantă stă, pentru momente de respiro (mai rare, dar necesare) "Scrisori Caterinei", de Charlie Shedd. E drept că tânără nu prea sunt, dar căsătorită da:) aşa că încerc să îmi limpezesc mintea cu un stil absolut aparte... chiar nu ştiu cum să descriu cartea, pur si simplu îmi place şi a picat la fix după nişte zile teribile şi încărcate de mult "praf". Ah, şi mi-am mai luat şi "Despre omul frumos" al lui Dan Puric, doar că pe asta a preluat-o huz. la citit, până termin eu ce am pe noptieră.
***
Mda, cam asta încerc să fac: mă readaptez la o viaţă ameţitoare, în care se pierde măsura timpului. Am noroc de ei, de obicei seara mă ajută să regăsec firul pierdut peste zi.
***
Şi cum e un reînceput, am schimbat şi parfumul... îmi place!