Ce caut eu în viaţa mea?

Mâine e sâmbătă? Mai exist? Mai exist... dar numai pot. A fost prea mult, cireaşa de pe tort servită după un an şi o lună de la reîntoarcerea mea în câmpul muncii. Totul adunat peste o sănătate varză şi oboseala cronică... Sunt la răscrucea drumului şi HABAR NU AM pe unde să o iau. Mi s-a confirmat chestia aia cu facerea de bine... Deci vorba rămâne la fel: lume multă, oameni puţini.
Problema e că plecarea mea de la job se cere a fi de urgenţă. De maximă urgenţă, într-o perioadă în care piaţa locurilor de muncă este cum e, mai ales la noi. Doar că tura aceasta voi face valuri. Ca pe stadion:) Vreau doar să-i arăt unei persoane că nu merită binele făcut de mine acum 5 ani. Dacă a ajuns direct în vârf, nu a fost meritul ei, a fost DOAR o conjunctură în care i-am acordat o mână de ajutor şi am aranjat treburile în aşa fel încât alţii să nu o încurce. Da, am avut un cuvânt hotărâtor la momentul acela şi am zis că, fiind tânără şi în căutare de job de ceva vreme... ştiam şi eu cum e. Şi am zis "ok" când şeful meu a spus că eu decid dacă pot face echipă cu ea. Cât de tâmpită am putut fi, acum realizez. De ce am acordat mereu încredere oamenilor??? Am avut un flash căutând o explicaţie a veşnicei ei lupte contra mea: ea neştiind cum e să o iei de jos şi ajungând direct sus, habar nu are cum e normal să reacţioneze, cum să relaţioneze. Merge pe principiul: "ok, am ajuns aici, e timpul ca tu să dispari. Doar EU ştiu să fac lucrurile cum trebuie."
Cred că sunt prea bulversată şi e momentul să defulez cumva: de ce atâta nesimţire pe unii? De unde atâta ură pentru nimic? Nu am nimic în plus faţă de respectiva... Aa, ba da, nişte ani şi ceva mai multă experienţă. Cu siguranţă am greşit şi eu, însă mereu am vrut ca lucrurile să meargă. Dacă m-am plâns uneori că mi-era greu, era firesc. Dar de ce să mi se dea peste nas cu chestia asta? Gratis?!
Şi sunt înfuriată rău de tot pentru că acest "carnaval" (cu spectatori - aşa era mai colorată atmosfera), a fost chiar de 1 iunie.

Seara, târziu, zăceam pe canapea cu mintea împrăştiată şi bulversată. Şi aud din dormitor o discuţie între copiii mei:
"-Gabi, ştii ce zi a fost azi?
-Nuuuuuu!
- Ziua noastră, Gabi! La mulţi ani, vino să te pup."
Mda, dacă am greşit faţă de cineva... e clar faţă de cine.

Sunday stuff... no inspirations

Stau ca pe ace, afară e atât de fain... no, asta e. Turul ăsta sărim cântecul la firul ierbii, dar vara e în faţă. Doar mamzel e acasă, cu noi, domnişorul bolnav e la moşie, se bucură de libertate şi voie bună, alături de prietenii lui care au avut deja varicelă, deci niciun pericol. Iar mamzel e posesoare de adidaşi noi... ROZ, adică nu ieşim din damblaua noastra, Doamne fereşte!


Iar dacă e stuff... merge şi o defulare din seria "câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia".

După cum bine am povestit în detaliu, mamzel e posesoare de una, două... cinci bucăţi de suzete. Lucru care pe noi nu ne deranjează, ba dimpotrivă, ne e de mare folos. Nici o problemă cu dentiţia de la ele, cum nici frate'so la vremea lui nu a avut... nici o problemă în general, până în momentul în care dispar.
Doar că nu este zi în care cineva (în general persoane feminine ceva mai în vârstă) să nu se lege de chestiunea asta. Zilnic plec de acasă cu tolba plină cu replici acide... just in case! Şi este mai mereu cazul.
Şi eu sunt genul de persoană care spune lucrurile destul de direct, însă nu aşa, din proprie iniţiativă, ci doar dacă mi se cere părerea. Iar atunci, mă strădui să nu dau cu toporul, şi părerile "contra" pot fi spuse pe un ton civilizat.
Şi atuuuunci, de ce apar sfaturi (aici recunosc empatia maximă faţă de Miki), de ce apar remarci la adresa copilului meu... "vaaaai, ce urâtă eşti cu aia în gură". Asta a fost replica de ieri care mi s-a părut nu numai jignitoare, dar total deplasată, în timp ce noi zburdam vesele pe stradă şi ne vedeam de distracţia noastră. Să spui aşa ceva unor necunoscuţi, la adresa unui copil inocent... e proastă educaţie, e nesimţire în stadiu pur. Am rămas chiar fără cuvinte, în faţa unui om bătrân, de la care eu una aş avea alte cerinţe. În general auzim "vaaai, eşti fetiţă mare, lasă suzeta", cumva e mai soft... deşi nu e ok nici aşa. Însă ieri mi-am luat copilul de mână, am ocolit inamicul în timp ce bombăneam "ce bine e de unii care nu au alte griji" şi am dat să schimb direcţia. Doar că "inamicul", iritat de reacţia mea nerecunoscătoare, s-a dovedit afectat. Aşa că, ne-am pomenit din nou cu ea în faţă, repetând cu mai mult năduf replica. A fost prea mult, iar eu am considerat că am prea mult bun simţ în vene. "Hai Gabi, că doamna are treabă şi noi o reţinem!!!" spus tare şi apăsat a lăsat drumul liber în faţa noastră.
Acum puţină vreme era o reclamă, am uitat la ce anume, însă textul era ceva de genul "România va creşte prin bun simţ". Încep să cred tot mai mult în ea!