30 decembrie 2013

Incerc sa imi amintesc de vremurile petrecute aici, pe blog. Vremuri trecute si bune, pastrate pentru stat la un ceai cald si o muzica in surdina! Am revazut doi copii mici, parca erau din alta poveste, din alte vremuri! Poate in 2014 imi va reveni optimismul de acum 5-6 ani, curajul sa iau deciziile bune si absolut necesare si va fi altfel! Si la 40 poate fi bine, daca imi voi dori din tot sufletul!

Dupa ani si ani... (vorba cantecului)

E greu sa reiei sirul unor idei dupa ceva vreme... Deci, da, voi mai intra si aici tocmai pentru ca, la maturitate, sa am ce le lasa mostenire copiilor, conform bancului cu bunicuta si celebra ferma Farmville!:) Nu stiu cum vor imparti blogul in doua, de pe facebook isi vor lua cum vor dori: ferme, orase, animale, masini, bile colorate, copaci si alte inventii datatoare de o patologica dependenta pentru unii. In rest, viata merge spre inainte, cu o usoaaara cotitura la dreapta, printre bancuri, poticneli, balbaiala sau accese de optimism... si tot asa, cu spor, pentru-al tarii viitor! De vreo doua saptamani, pentru partea minora a familiei, e vacanta, cu o clara urma de nostalgie data si celor adulti, adica noua, parintilor. In fiecare dimineata imi spun: poate e un banc si sunt tot eu copilul vesel, in vacanta de vara, trezit doar de soapta ferma a bunicii "Incet, ca treziti fata!" Da, da, e doar un banc, traiesc activ prezentul asta prafuit de chestii anapoda. Ma reintorc, ei au vacanta si eu m-am bucurat de o revedere de vacanta! Daca m-ar dobori talentul, as putea scrie cronica unei zile fantastice, petrecuta cu o parte dintre fostele mele colege de liceu, niste columbine fabuloase, frumoase, destepte si neschimbate! O revedere cu ras si plans printre hohote de ras, cu rememorarea unor momente dragi, din adolescenta noastra pierduta fizic, dar repede regasita de niste suflete dornice sa retraiasca anii aceia de liceu! Si ma bazez pe talentul lor, pentru a ma regasi in povestile dragi si amintirile noastre de acum peste 20 de ani. Mi-am dat seama ieri ca, pe majoritatea, nu le-am vazut din 1990, moment de cotitura in viata mea, motiv sa nu ma-ncred in anii din buletin. Nu-s ai mei, cred ca cineva mi i-a aruncat acolo, in gluma, eu ieri m-am simtit ca la 16 ani! Am zis! Intr-o zi de mai '90 - spre final de clasa a X-a:

Si in 14 iunie 1990, in ultima zi petrecuta impreuna cu colegele mele de la vechiul liceu:

Blogul fara anotimp

De cand cu feisbucul m-am lasat de blog... plus lipsa de inspiratie. Plus tot ce a adus acest an si care m-a lasat muta deseori!
Partea buna este ca ii vad cum cresc... pe ei: copiii! Si a mai venit o toamna, si ne pregatim iarasi de iarna si de bucuria lor de iarna! Visul meu de o vreme incoace e sa pot sta acasa (nuuu, nu in somaj sau ceva de genul asta): sa caut retete bune pentru ei, sa citesc, sa ma ocup de educatia lor... sa hibernez! Sa fiu calma, sa nu ajung plina de nervi acasa si cu neuronul distrus dupa INCA o zi in haosul actual.
Deci de asta blogul a ramas intr-o silenzio stampa... pentru ca mi-e dor de familia mea si de viata casnica!

4 ani cu Mamzelina

Make an on-line slide show at www.OneTrueMedia.com

De ziua fetelor!

Meritam, noi, fetele familiei!:)

Februarie... deja?!

Ma gandeam ca prea am lasat balta locul acesta, unde acum doi ani eram muuult mai activa si mai ciripitoare. M-am mutat cu toate cele pe Facebook, e drept, pentru ca acolo e ceva mai scurt si la obiect totul si ii si vad pe toti dintr-o clipita! Aici revin cu nostalgia anilor in care am stat acasa si m-am bucurat de beneficiile de mama all inclusive.
Si e iarasi februarie, unul cam ciudat, care vine dupa un ianuarie nu prea dragut, in comparatie cu anii precedenti. Prea multi pleaca pe de tot:( Prea se ridica nesimtirea la rang de lege si fiecare face ce vrea cu tara asta.
Intrebare pentru copiii mei: "ce vrei sa te faci cand cresti mare?"... Sa raspund in locul lor?! Oare ce vor ei, se va putea concretiza aici?!
Inca un pic si vine-vine primavara!:)

Lecţia de astăzi

De multe ori îmi doresc să fi lucrat cu... şuruburi. Dacă se strică un şurub, îl arunci şi faci altul.
Dacă pleacă un om... e de neînlocuit. Orice om e de neînlocuit.
Mă sufocă faza cu limitele în relaţia profesională. Lucrezi cu oameni, nu cu şuruburi, nu eşti strungar, deci... în orice relaţie se lasă cu legături. Legături de suflet, în care limitele se trasează pe hârtie. Atât! Imposibil de trasat linii între doi oameni, dintre care unul îşi pune sufletul în mâna ta. Din facultate mă gândeam dacă voi putea să impun limite. Ok, sunt cazurile excepţionale, când unii preferă să-şi verse furia la modul grobian şi atunci îţi ridici pereţi înalţi şi groşi, ca să te aperi de ei. Dar acum nu de ei povestesc.
Acum mă doare... rău! E negarea împletită cu furia. Şi doare! Mai puţin decât pe copiii EI, pe părinţii ei, infinit mai puţin. Dacă pe mine mă doare aşa, pe ei... De neînlocuit, am zis!
Şi atunci... culegi limitele de pe hârtie, le pui în faţa ta şi-ţi zici: asta e!? Nici vorbă. Au plecat prea mulţi ca să simţi că te poţi agăţa de limite, fiecare a lăsat un zâmbet, o glumă, o lacrimă... un secret acolo, la tine în braţe. Şi nu ştii ce să faci cu ele, nu le poţi da înapoi. Nu-ţi vine să crezi că... Da, nu-mi vine să cred!