Lecţia de astăzi

De multe ori îmi doresc să fi lucrat cu... şuruburi. Dacă se strică un şurub, îl arunci şi faci altul.
Dacă pleacă un om... e de neînlocuit. Orice om e de neînlocuit.
Mă sufocă faza cu limitele în relaţia profesională. Lucrezi cu oameni, nu cu şuruburi, nu eşti strungar, deci... în orice relaţie se lasă cu legături. Legături de suflet, în care limitele se trasează pe hârtie. Atât! Imposibil de trasat linii între doi oameni, dintre care unul îşi pune sufletul în mâna ta. Din facultate mă gândeam dacă voi putea să impun limite. Ok, sunt cazurile excepţionale, când unii preferă să-şi verse furia la modul grobian şi atunci îţi ridici pereţi înalţi şi groşi, ca să te aperi de ei. Dar acum nu de ei povestesc.
Acum mă doare... rău! E negarea împletită cu furia. Şi doare! Mai puţin decât pe copiii EI, pe părinţii ei, infinit mai puţin. Dacă pe mine mă doare aşa, pe ei... De neînlocuit, am zis!
Şi atunci... culegi limitele de pe hârtie, le pui în faţa ta şi-ţi zici: asta e!? Nici vorbă. Au plecat prea mulţi ca să simţi că te poţi agăţa de limite, fiecare a lăsat un zâmbet, o glumă, o lacrimă... un secret acolo, la tine în braţe. Şi nu ştii ce să faci cu ele, nu le poţi da înapoi. Nu-ţi vine să crezi că... Da, nu-mi vine să cred!

Emoţiile perioadei

Astăzi Big G. a avut ultima serbare de Crăciun din grădiniţă: emoţii, agitaţie generală, iarăşi agitaţie, costume speciale muncite de mame să arate "puii" bine... George în culmea fericirii. Momentul principal: intrarea lui Moş Crăciun şi dialogul cu el.
După serbaree, ne întoarcem acasă: "of, cum trece şi timpul, a trecut şi serbarea de anul ăsta, de acuuuum..."
Câtă filosofie asupra timpului într-un căpuşor de 6 ani!

That's my BOY!





Şi să nu credeţi că e o joacă, programul a durat 1 oră şi jumătate: cântecele în engleză, un dans simpatic şi sceneta "Povestea bradului"... plus colinde, poezii, pluguşor şi sorcovă... dar mai ales primitul cadourilor!