De mâine...

De mâine numai sunt copii foarte mici la noi în casă, avem o micuţă "grădinăreasă", nerăbdătoare (încă!) să ajungă în grupă la copii şi jucării! Tocmai mi-a decretat că acolo NU va dormi şi probabil aici vor avea ceva mai mult de convins doamnele. În rest, mă aştept la ORICE, ni s-a acomodat neuronul încă din cei 4 ani petrecuţi de George acolo. Dar va fi bine, aşa simt eu, mai greu a fost până am găsit numele ei pe lista de la grupa mică!
De mâine vom avea şi scolar de clasa a II-a, care sperăm că va face o figură frumoasă ca şi anul trecut... cu ajutorul doamnei de la after-school, desigur! Noi vom avea datoria de a scoate lunar banii de pe card pentru amândoi şi de a merge la şedinţe... la dublu!

8 ani... frumoşi ca el

AMR...

AMR 3 zile pana la sarbatorirea sarbatoritului... de 8 ani!:)
AMR 10 zile pana la startul clasei cu numarul 2:)
AMR 10 zile pana la "debutul" oficial al mamzelinei in academia gradinarilor... daca va binevoi careva sa ne primeasca!:)

Before vacation

Intru rar aici să scriu doua rânduri, mi-am pierdut antrenamentul. Aş scrie multe, zi de zi... însă nu pot pune tot ce gândesc aici sau în altă parte. Dar pentru că de mâine, pentru două săptămâni şi 3 zile, va scrie concediu pe pontajul meu de la serviciu, aş încerca o excepţie. Fără logică, pur şi simplu cum îmi vin cuvintele în tastatură.

* Mă frapează (pozitiv vorbind) faptul că unii oameni rămân veşnic la fel... după ani şi ani sunt neschimbaţi. Chiar dacă au în plus un rid, două, nu se vede. Acum trei ani, la reîntâlnirea de 10 ani după finalul facultăţii, am avut din nou acea senzaţie. Şi trecuseră 10 ani, timp în care eu - cel puţin - m-am schimbat enorm. Cu siguranţă exteriorul reflectă tot ce avem noi "inside", asta e deja axiomă pentru mine, însă mă uimeşte în continuare fiecare re-descoperire de acest fel. De fapt, am ajuns din nou la povestea asta după ce mi-am revăzut într-o seară, la tv, un fost coleg. NIMIC schimbat! Ce mult contează să-ţi găseşti echilibrul în toată povestea asta şi să fii mulţumit de locul în care ajungi.

* Copiii mei... mă uimesc zi de zi, fără excepţie. Dovadă faptul că, la serbarea finală e clasa I - sau cum îmi place mie să-i spun: "premiere" - am fost luată prin suprindere, fără să mă dezmeticesc, de doamna învăţătoare. Nu aveam cum să ştiu că Big G. este fruntaş în toate. Credeam că toţi copiii sunt cu FB pe linie, e o clasă super-tare, şi nici nu am auzit vreodată altceva de la el, premiantul meu. Poate faptul că nu am avut nicio pretenţie de la el, cum bine spuneam în prima zi de clasa I, m-a lăsat fără respiraţie în "careu" când a fost strigat primul să înainteze la felicitări. M-am simţit mică-mică, pentru că mă credeam în plus, era DOAR munca lui, cu 3-4 intervenţii din partea mea în acest an. M-am felicitat a n-a oară în gând pentru opţiunea after-school, pentru faptul că în tot acest timp nu l-am simţit stresat că nu ştie cum să facă ceva, să rezolve vreo problemă sau mai ştiu eu ce. Cred că nu îl ajutam cu nimic dacă, obosită venind de la serviciu, stresată şi nervoasă după tot anul ăsta de calvar, să mă apuc de dat explicaţii pedagogice unui pui de clasa I, o clasă întâi total diferită de cea parcursă de noi acum 30 de ani.

* Aaa, mi-am primit de multe ori direct sau indirect "cartonaşul galben" pentru că nu sunt o mamă model, nu trăiesc alături de copil emoţiile începutului de şcoală, etc.etc. Nu sunt, recunosc, departe de mine gândul că-s mama perfectă, am şi eu rateurile mele, însă măcar îmi cunosc limitele! Asta cred că e mult mai important decât orice, mai ales în ce priveşte educaţia lor. Ştiu până unde pot eu, dacă nu mă pricep în ceva, las atunci specialistul să continue treaba. În facultate mi-am demonstrat faptul că sunt anti-talent la catedră. Am urmat şi eu modulul pedagogic, să fie acolo, just in case. Însă dacă am adorat cursul de pedagogie (la vremea aceea l-am avut ca profesor pe maestrul Mircea Oliv) a fost tocmai pentru că mi-a deschis clar ochii să ştiu ce să NU fac în viaţă: să predau!

* Şi încheind optimist: e concediu, e bine! Va fi bine!

And the winner is...

8 martie 2010

Nu putea trece ziua aceasta fara emotii... materne!:)

Zoom

Aşa, văzut de la distanţă, totul pare bun, frumos... de vis, dovadă toate aprecierile primite zi de zi. Doar când dai zoom apar şi imperfecţiunile şi parcă te simţi stânjenit.
Am descoperit că sunt extrem de stângace cu George când vine vorba de şcoală, pur şi simplu abia aştept începerea programului after-school, pentru că eu mă simt cumva depăşită. Fizic, acasă nu prea are cum să facă teme sau să citească decât în perioada scurtă de somn a mamzelinei. Ea e la vârsta la care "ajută" la teme şi cărţi într-un mod original: rupând sau murdărind. Şi nici nu am ce să cer mai mult la 2 ani şi 5 luni.
Iar pentru el joaca e primordială, şcoala se termină când iese pe poartă.

* L-am întrebat azi dacă are ceva de pregătit pe mâine (ieri a avut o temă minusculă)... "nuuuuuu". Scapă acum 10 minute o chestie legată de o poezie din nu ştiu ce caiet... "Lasă că rezolv eu singur problema!" Pffff, sunt convinsă!
* L-am întrebat azi ce a mai lucrat la şcoală... "aaa, a venit doamna de germană şi am învăţat bună dimineaţa şi bună ziua şi ne-am întrebat între noi cum ne cheamă". În rest a spus că mai nimic. Îndrăznesc să scot caietul şi văd că au lucrat pe cel special la matematică, au colorat tot felul de chestii... şi stiloul îi face purceluşi pe caiet. Asta e nimic!

*Mâine nu îl întreb nimic!

Emoţii de toamnă

Ieri nu am reuşit să-mi aduc neuronul rătăcitor acasă, pentru a scrie două-trei rânduri despre o zi extrem de importantă din familia noastră. Aseară eram undeva între agonie şi extaz, metaforic vorbind, pentru că unele mici incidente erau inevitabile (spun acum "mici", când apele s-au liniştit şi nervii mei s-au relaxat puţin):
Ca o concluzie a tot ce am trăit ieri, este imaginea asta:


* Gheaţa a fost spartă şi şcolarul şi-a început cariera academică! Am avut emoţii mari pentru că eram în acelaşi loc în care acum 29 de ani păşeam şi eu ca bobociţă de clasa I, doar că schimbasem statutul: eram mamă. Eram în aceeaşi curte, cu aceeaşi bucurie de regăsire în zumzăiala veselă a copiilor.

* Partea care mi-a umbrit bucuria primei zile a ţinut de programul after-school, pentru care optasem încă din primăvară şi care părea că a intrat în "colaps", ca toată economia ţării. Nu din cauza conducerii şcolii, care mi-a făcut o demonstraţie de super profesionalism şi deschidere şi pentru care dau 10 steluţe fără ezitări, ci din cauza unor părinţi neparolişti, care s-au gândit taman ieri să-şi retragă copiii, astfel grupa fiind prea mică... deci pe lângă încadrarea legală.
Acum sunt ceva mai relaxată, m-au sunat de la şcoală şi m-au anunţat că au rezolvat în alt mod... uraaaa! Mare durere de cap aveam aseară!

* Revenind la partea cu bucuria, George a fost extrem de încântat, are colegi simpatici, la fel de emoţionaţi ca şi el, dovadă şi cele câteva cadre pe care cu greu am reuşit să le imortalizez ieri. Şi cum săptămâna aceasta am 5 zile de concediu, imediat pornesc la treburile de mami casnică (cât duc dorul acestei perioade).
Bye!

De mâine... fir întins!

Nu, nu vom pescui, doar vom începe o nouă viaţă! Vom avea un şcolar în casă!


Dragul nostru bobocel, fii relaxat! Şcoala nu e bau-bau, păstrează-ţi ritmul tău, rămâi copil, joacă-te şi învaţă. Indiferent că nu vei lua doar FB, tot puiul nostru eşti. Ai tot dreptul să ai zile bune şi mai... ne-bune, nu concurezi cu nimeni, decât cu tine. Când nu mai poţi, odihneşte-te, ai tot dreptul, nimeni nu-i perfect!
Hai succes, am încredere că va fi foarte bine!

Once upon a time

A fost odată ca niciodată... (ulterior a mai fost odată, doar că în 6 sepembrie 2002 nu bănuiam asta)...
Deci a fost odată ca niciodată o zi însorită, unică, despre care nu se poate povesti în cuvinte cât de minunată a fost, după care nu am avut vreme 7 ani să mă dezmeticesc şi m-am trezit astăzi că am pierdut ceva. Încercând să păcălesc timpul, m-am trezit că bebele de acum 7 ani e un "tânăr" şcolar, cu probleme existenţiale serioase, cu zile triste şi zile fericite, cu emoţii şi bucurii într-un univers al lui... în care tot mai rar suntem lăsaţi să intrăm.
De o lună stă şi numără zilele rămase până împlineşte 7 ani. Nu ştiu de unde atâta grabă, timpul oricum ne duce într-un singur sens, ireversibil. Dar el se grăbeşte - bucuria tortului, a cadourilor, a telefoanelor cred că o ţine ascunsă un an, şi răbufneşte acum! Ştie că e ziua în care EL e cel mai important!
Azi m-a sunat o prietenă care a asistat în toate cele 9 luni de aşteptare la miracolul ce creştea şi pentru care toţi colegii zilnic făceau eforturi să-i intre în voie, ba cu o portocală, ba cu un suc, o îngheţată... Miracolul pe care şi ei l-au numit Georgică şi pentru care s-au bucurat alături de mine. Şi Oana mă întreabă "şi tu, mami, cum te simţi?". Am bocit cu telefonul la ureche, în timp ce mă chinuiam să tai şunca pentru salata LUI preferată, cerută de cum s-a trezit.
Cum mă simt? E un amestec de bucurie şi furie că nu vom rămâne ca acum măcar, că nu m-am bucurat poate şi mai mult până acum...
Practic acum au trecut cei 7 ani de-acasă!

Prima noastră poză împreună (19 zile)! Îmi vine să râd: era îmbrăcat cu un compleu muuult mai mare pentru cât de mic era, însă era prima zi destul de rece, care ne-a găsit nepregătiţi şi erau singurele haine mai groase primite de la cineva drag. Aşa că ne-am adaptat la moment şi am îndrăznit să ieşim aşa:


Aici avea 5 luni... copilul perfect rotund:)


La 10 luni deja spatele protesta violent cu aşa un voinic în braţe:


Primul an trecuse... când?


Şi doi ani au trecut...


La 3 ani alte emoţii... grădiniţa:


La 4 ani ştia deja că va fi "fratele mai mare" responsabil:


5 ani şi alte dorinţe:


La 6 ani vin ajutoarele:


La mulţi ani, copilul meu drag!