Zoom

Aşa, văzut de la distanţă, totul pare bun, frumos... de vis, dovadă toate aprecierile primite zi de zi. Doar când dai zoom apar şi imperfecţiunile şi parcă te simţi stânjenit.
Am descoperit că sunt extrem de stângace cu George când vine vorba de şcoală, pur şi simplu abia aştept începerea programului after-school, pentru că eu mă simt cumva depăşită. Fizic, acasă nu prea are cum să facă teme sau să citească decât în perioada scurtă de somn a mamzelinei. Ea e la vârsta la care "ajută" la teme şi cărţi într-un mod original: rupând sau murdărind. Şi nici nu am ce să cer mai mult la 2 ani şi 5 luni.
Iar pentru el joaca e primordială, şcoala se termină când iese pe poartă.

* L-am întrebat azi dacă are ceva de pregătit pe mâine (ieri a avut o temă minusculă)... "nuuuuuu". Scapă acum 10 minute o chestie legată de o poezie din nu ştiu ce caiet... "Lasă că rezolv eu singur problema!" Pffff, sunt convinsă!
* L-am întrebat azi ce a mai lucrat la şcoală... "aaa, a venit doamna de germană şi am învăţat bună dimineaţa şi bună ziua şi ne-am întrebat între noi cum ne cheamă". În rest a spus că mai nimic. Îndrăznesc să scot caietul şi văd că au lucrat pe cel special la matematică, au colorat tot felul de chestii... şi stiloul îi face purceluşi pe caiet. Asta e nimic!

*Mâine nu îl întreb nimic!

Emoţii de toamnă

Ieri nu am reuşit să-mi aduc neuronul rătăcitor acasă, pentru a scrie două-trei rânduri despre o zi extrem de importantă din familia noastră. Aseară eram undeva între agonie şi extaz, metaforic vorbind, pentru că unele mici incidente erau inevitabile (spun acum "mici", când apele s-au liniştit şi nervii mei s-au relaxat puţin):
Ca o concluzie a tot ce am trăit ieri, este imaginea asta:


* Gheaţa a fost spartă şi şcolarul şi-a început cariera academică! Am avut emoţii mari pentru că eram în acelaşi loc în care acum 29 de ani păşeam şi eu ca bobociţă de clasa I, doar că schimbasem statutul: eram mamă. Eram în aceeaşi curte, cu aceeaşi bucurie de regăsire în zumzăiala veselă a copiilor.

* Partea care mi-a umbrit bucuria primei zile a ţinut de programul after-school, pentru care optasem încă din primăvară şi care părea că a intrat în "colaps", ca toată economia ţării. Nu din cauza conducerii şcolii, care mi-a făcut o demonstraţie de super profesionalism şi deschidere şi pentru care dau 10 steluţe fără ezitări, ci din cauza unor părinţi neparolişti, care s-au gândit taman ieri să-şi retragă copiii, astfel grupa fiind prea mică... deci pe lângă încadrarea legală.
Acum sunt ceva mai relaxată, m-au sunat de la şcoală şi m-au anunţat că au rezolvat în alt mod... uraaaa! Mare durere de cap aveam aseară!

* Revenind la partea cu bucuria, George a fost extrem de încântat, are colegi simpatici, la fel de emoţionaţi ca şi el, dovadă şi cele câteva cadre pe care cu greu am reuşit să le imortalizez ieri. Şi cum săptămâna aceasta am 5 zile de concediu, imediat pornesc la treburile de mami casnică (cât duc dorul acestei perioade).
Bye!

De mâine... fir întins!

Nu, nu vom pescui, doar vom începe o nouă viaţă! Vom avea un şcolar în casă!


Dragul nostru bobocel, fii relaxat! Şcoala nu e bau-bau, păstrează-ţi ritmul tău, rămâi copil, joacă-te şi învaţă. Indiferent că nu vei lua doar FB, tot puiul nostru eşti. Ai tot dreptul să ai zile bune şi mai... ne-bune, nu concurezi cu nimeni, decât cu tine. Când nu mai poţi, odihneşte-te, ai tot dreptul, nimeni nu-i perfect!
Hai succes, am încredere că va fi foarte bine!

Cea mai scurtă postare!

Avem două zile şi două nopţi fără suzetă!
Nu mă intrebaţi de ce mă doare capul? Copilul bănuia că ham-ham a păpat şi ultima suzetă, în consecinţă astăzi s-a certat RĂU de tot cu toţi câinii din cartier. Şi am zis că acceptăm şi noi, ăştia mari, soluţia copilului de 2 ani şi 5 luni: ham-ham a păpat suzeta!

If I Can Dream

Nu întâmplător am căutat să ascult Elvis... Miki mi-a reamintit de el şi mi-am găsit puţin timp să îl şi revăd. Acest Elvis îmi place:

Once upon a time

A fost odată ca niciodată... (ulterior a mai fost odată, doar că în 6 sepembrie 2002 nu bănuiam asta)...
Deci a fost odată ca niciodată o zi însorită, unică, despre care nu se poate povesti în cuvinte cât de minunată a fost, după care nu am avut vreme 7 ani să mă dezmeticesc şi m-am trezit astăzi că am pierdut ceva. Încercând să păcălesc timpul, m-am trezit că bebele de acum 7 ani e un "tânăr" şcolar, cu probleme existenţiale serioase, cu zile triste şi zile fericite, cu emoţii şi bucurii într-un univers al lui... în care tot mai rar suntem lăsaţi să intrăm.
De o lună stă şi numără zilele rămase până împlineşte 7 ani. Nu ştiu de unde atâta grabă, timpul oricum ne duce într-un singur sens, ireversibil. Dar el se grăbeşte - bucuria tortului, a cadourilor, a telefoanelor cred că o ţine ascunsă un an, şi răbufneşte acum! Ştie că e ziua în care EL e cel mai important!
Azi m-a sunat o prietenă care a asistat în toate cele 9 luni de aşteptare la miracolul ce creştea şi pentru care toţi colegii zilnic făceau eforturi să-i intre în voie, ba cu o portocală, ba cu un suc, o îngheţată... Miracolul pe care şi ei l-au numit Georgică şi pentru care s-au bucurat alături de mine. Şi Oana mă întreabă "şi tu, mami, cum te simţi?". Am bocit cu telefonul la ureche, în timp ce mă chinuiam să tai şunca pentru salata LUI preferată, cerută de cum s-a trezit.
Cum mă simt? E un amestec de bucurie şi furie că nu vom rămâne ca acum măcar, că nu m-am bucurat poate şi mai mult până acum...
Practic acum au trecut cei 7 ani de-acasă!

Prima noastră poză împreună (19 zile)! Îmi vine să râd: era îmbrăcat cu un compleu muuult mai mare pentru cât de mic era, însă era prima zi destul de rece, care ne-a găsit nepregătiţi şi erau singurele haine mai groase primite de la cineva drag. Aşa că ne-am adaptat la moment şi am îndrăznit să ieşim aşa:


Aici avea 5 luni... copilul perfect rotund:)


La 10 luni deja spatele protesta violent cu aşa un voinic în braţe:


Primul an trecuse... când?


Şi doi ani au trecut...


La 3 ani alte emoţii... grădiniţa:


La 4 ani ştia deja că va fi "fratele mai mare" responsabil:


5 ani şi alte dorinţe:


La 6 ani vin ajutoarele:


La mulţi ani, copilul meu drag!

Ghici ciupercă... ce-i?

Păi e toamnă, e cald... şi e bine!

Şi suntem pe ultimii centimetri cu pregătirile pentru şcoală. M-am trezit la realitate, mi-am şters praful de pe creier, am alungat gândurile şi nostaliile într-o parte (ghinionul celui care le-a primit plocon direct în cap) şi am purces la cumpărături de soi, pentru una bucată băiat şcolar-boboc.

[deci lacrima e tot în colţul ochiului şi stă să cadă... dacă scriu aiurea e din cauza ei, uooof!]

Aşadar am biruit şi am achiziţionat în mare ce e necesar pentru prima zi, când doamna ne va "dicta" clar şi răspicat ce îi trebuie tânărului în detaliu. Să vă spun ce am cumpărat? Cine nu e interesat va sări peste steluţele de mai jos!
* uniformă... avem în sfârşit, mare bătaie de cap am avut cu ea. Am căutat disperată o uniformă la preţ rezonabil, de calitate, nu un fel de cârpă.
* ghiozdan... e tare fain! El şi l-a ales (era cel mai scump din magazin, are fler băiatul meu!)
* penar am găsit în primăvară ceva reduceri la Herlitz, tot el şi l-a ales... frumos tare! Başca faptul că e trainic, fermoarul e fermoar... bun!
* rechizite - strictul necesar, ce se putea cumpăra fără directive din partea învăţătoarei.
* pantofi+adidaşi - avem! Ne trebuie şi tenişi, deja am răscolit Leonardo, Deichmann, Salamander, alte magazine din târg, nimic aşa cum vreau eu! Mai căutăm...
* trening, încă unul pe lângă cele multe pe care le are... dar deh, să fie nou!

Şi acum stăm şi aşteptăm, numărăm zilele şi povestim ce şi cum va fi. Sincer, se va adapta repede, cred că nici nu realizează trecerea spre o nouă etapă din viaţa lui... grea!
Mă îngrozeşte tot ce se întâmplă în sistemul de învăţământ, câtă bâlbâială este în adoptarea unei legi potrivite pentru copiii noştri... Dar asta e din altă poveste, cu zmei şi balauri.

Va urma!