22 iulie 2010
PC - I love you!
Totul a început brusc, fulgerător: o dragoste mare şi neîmpărtăşită câţiva ani, din motive tehnice, lesne de acceptat la vremea aceea. Era un Felix... în reclame numit "the best". Acel Felix a schimbat - pentru o vreme - tot ce reprezenta cuvântul viitor în mintea unei adolescente de 16 ani. O dragoste care a crescut... şi a crescut, până a ajuns să se împlinească ceva mai târziu. Însă avea avantajul de a fi o dragoste matură, şi cine nu îşi doreşte aşa ceva pe la 20 de ani?!
Când l-am regăsit se transfomase, era un 286 părăsit, abandonat şi huiduit de oamenii răi care îl găsiseră pe mult mai tânărul 486. Şi-l trădaseră... Suflet mare, cum deja mă transformase şcoala, l-am luat în îngrijire şi ne-am trăit iubirea matură până când... Până când, într-o zi de toamnă, s-a hotărât că era prea obosit să mai fim prieteni. Ştiţi deja celebra scuză de despărţire "eşti prea bună pentru mine"?! Ei bine, aşa auzeam eu când încercam să-l repornesc. Mi-a lăsat moştenire un frate mai tânăr, un 386 simpatic, alături de care mi-am revenit din amorţirea dată de trista despărţire.
Dar vai, într-o altă zi de toamnă, oamenii răi ne-au zguduit relaţia şi ne-au despărţit brutal exact când ne mergea mai bine. Suspine, lacrimi multe, un adio spus în grabă şi o poză de despărţire păstrată la loc de suflet.
Ce a urmat!? Un strigăt de bucurie şi o nouă relaţie. Eram deja sigură că nu va fi ultima, că vor urma încă vreo câteva relaţii. Şi aşa mi-am primit şi prima "căsuţă" doar a mea... nu, nu prin program guvernamental, era doar prima căsuţă virtuală.
Şi povestea continuă şi astăzi... ca în poveste: PC - I love you!
Când l-am regăsit se transfomase, era un 286 părăsit, abandonat şi huiduit de oamenii răi care îl găsiseră pe mult mai tânărul 486. Şi-l trădaseră... Suflet mare, cum deja mă transformase şcoala, l-am luat în îngrijire şi ne-am trăit iubirea matură până când... Până când, într-o zi de toamnă, s-a hotărât că era prea obosit să mai fim prieteni. Ştiţi deja celebra scuză de despărţire "eşti prea bună pentru mine"?! Ei bine, aşa auzeam eu când încercam să-l repornesc. Mi-a lăsat moştenire un frate mai tânăr, un 386 simpatic, alături de care mi-am revenit din amorţirea dată de trista despărţire.
Dar vai, într-o altă zi de toamnă, oamenii răi ne-au zguduit relaţia şi ne-au despărţit brutal exact când ne mergea mai bine. Suspine, lacrimi multe, un adio spus în grabă şi o poză de despărţire păstrată la loc de suflet.
Ce a urmat!? Un strigăt de bucurie şi o nouă relaţie. Eram deja sigură că nu va fi ultima, că vor urma încă vreo câteva relaţii. Şi aşa mi-am primit şi prima "căsuţă" doar a mea... nu, nu prin program guvernamental, era doar prima căsuţă virtuală.
Şi povestea continuă şi astăzi... ca în poveste: PC - I love you!
2 iulie 2010
Exclusivitati
Ne-am facut hatarul de a reveni in acelasi loc, in acelasi hotel... ne era dor! Dupa un drum incredibil de bun, liber, fara peripetii ca in alti ani, am aterizat din nou "acasa". Asta a fost senzatia cand am parcat in fata hotelului si am ajuns in camera. Statiunea e la fel, putin schimbata fata de anul trecut, preturi ok... si am si bifat sezlongurile noastre, sa nu ne iesim din mana.
27 iunie 2010
Diferenţe
Cred că pomeneam la un moment dat că abia aştept să vizionez ecranizarea cărţii Împreună - Anna Gavalda. Ei bine, am reuşit să văd şi filmul Ensemble, c'est tout, doar că e prea puţin, parcă aşteptam continuarea. Cartea e... altfel, s-a pierdut mult în film din tot farmecul scriitoricesc al Annei Gavalda. Dar nu contează, am văzut o Audrey Tautou extraordinară şi un film franţuzesc care mă face să strig: France, j'arrive! Attendez-moi! Am înţeles că şi O iubeam e în curs de filmare-apariţie. Cu siguranţă va fi diferit de carte, însă tot îl voi vâna spre vizionare!
Dacă e vorba de aşteptări, se pare că în 13 august se va lansa şi filmul Eat, pray, love, după celebra carte care mi-a furat vreo două nopţi şi mi-a lăsat gândul la ea.
Deci... ce vom mai citi, viziona, etc.? Dacă tot sunt în concediu, trebuie să mă ocup şi de mine!
Dacă e vorba de aşteptări, se pare că în 13 august se va lansa şi filmul Eat, pray, love, după celebra carte care mi-a furat vreo două nopţi şi mi-a lăsat gândul la ea.
Deci... ce vom mai citi, viziona, etc.? Dacă tot sunt în concediu, trebuie să mă ocup şi de mine!
23 iunie 2010
Before vacation
Intru rar aici să scriu doua rânduri, mi-am pierdut antrenamentul. Aş scrie multe, zi de zi... însă nu pot pune tot ce gândesc aici sau în altă parte. Dar pentru că de mâine, pentru două săptămâni şi 3 zile, va scrie concediu pe pontajul meu de la serviciu, aş încerca o excepţie. Fără logică, pur şi simplu cum îmi vin cuvintele în tastatură.
* Mă frapează (pozitiv vorbind) faptul că unii oameni rămân veşnic la fel... după ani şi ani sunt neschimbaţi. Chiar dacă au în plus un rid, două, nu se vede. Acum trei ani, la reîntâlnirea de 10 ani după finalul facultăţii, am avut din nou acea senzaţie. Şi trecuseră 10 ani, timp în care eu - cel puţin - m-am schimbat enorm. Cu siguranţă exteriorul reflectă tot ce avem noi "inside", asta e deja axiomă pentru mine, însă mă uimeşte în continuare fiecare re-descoperire de acest fel. De fapt, am ajuns din nou la povestea asta după ce mi-am revăzut într-o seară, la tv, un fost coleg. NIMIC schimbat! Ce mult contează să-ţi găseşti echilibrul în toată povestea asta şi să fii mulţumit de locul în care ajungi.
* Copiii mei... mă uimesc zi de zi, fără excepţie. Dovadă faptul că, la serbarea finală e clasa I - sau cum îmi place mie să-i spun: "premiere" - am fost luată prin suprindere, fără să mă dezmeticesc, de doamna învăţătoare. Nu aveam cum să ştiu că Big G. este fruntaş în toate. Credeam că toţi copiii sunt cu FB pe linie, e o clasă super-tare, şi nici nu am auzit vreodată altceva de la el, premiantul meu. Poate faptul că nu am avut nicio pretenţie de la el, cum bine spuneam în prima zi de clasa I, m-a lăsat fără respiraţie în "careu" când a fost strigat primul să înainteze la felicitări. M-am simţit mică-mică, pentru că mă credeam în plus, era DOAR munca lui, cu 3-4 intervenţii din partea mea în acest an. M-am felicitat a n-a oară în gând pentru opţiunea after-school, pentru faptul că în tot acest timp nu l-am simţit stresat că nu ştie cum să facă ceva, să rezolve vreo problemă sau mai ştiu eu ce. Cred că nu îl ajutam cu nimic dacă, obosită venind de la serviciu, stresată şi nervoasă după tot anul ăsta de calvar, să mă apuc de dat explicaţii pedagogice unui pui de clasa I, o clasă întâi total diferită de cea parcursă de noi acum 30 de ani.
* Aaa, mi-am primit de multe ori direct sau indirect "cartonaşul galben" pentru că nu sunt o mamă model, nu trăiesc alături de copil emoţiile începutului de şcoală, etc.etc. Nu sunt, recunosc, departe de mine gândul că-s mama perfectă, am şi eu rateurile mele, însă măcar îmi cunosc limitele! Asta cred că e mult mai important decât orice, mai ales în ce priveşte educaţia lor. Ştiu până unde pot eu, dacă nu mă pricep în ceva, las atunci specialistul să continue treaba. În facultate mi-am demonstrat faptul că sunt anti-talent la catedră. Am urmat şi eu modulul pedagogic, să fie acolo, just in case. Însă dacă am adorat cursul de pedagogie (la vremea aceea l-am avut ca profesor pe maestrul Mircea Oliv) a fost tocmai pentru că mi-a deschis clar ochii să ştiu ce să NU fac în viaţă: să predau!
* Şi încheind optimist: e concediu, e bine! Va fi bine!
* Mă frapează (pozitiv vorbind) faptul că unii oameni rămân veşnic la fel... după ani şi ani sunt neschimbaţi. Chiar dacă au în plus un rid, două, nu se vede. Acum trei ani, la reîntâlnirea de 10 ani după finalul facultăţii, am avut din nou acea senzaţie. Şi trecuseră 10 ani, timp în care eu - cel puţin - m-am schimbat enorm. Cu siguranţă exteriorul reflectă tot ce avem noi "inside", asta e deja axiomă pentru mine, însă mă uimeşte în continuare fiecare re-descoperire de acest fel. De fapt, am ajuns din nou la povestea asta după ce mi-am revăzut într-o seară, la tv, un fost coleg. NIMIC schimbat! Ce mult contează să-ţi găseşti echilibrul în toată povestea asta şi să fii mulţumit de locul în care ajungi.
* Copiii mei... mă uimesc zi de zi, fără excepţie. Dovadă faptul că, la serbarea finală e clasa I - sau cum îmi place mie să-i spun: "premiere" - am fost luată prin suprindere, fără să mă dezmeticesc, de doamna învăţătoare. Nu aveam cum să ştiu că Big G. este fruntaş în toate. Credeam că toţi copiii sunt cu FB pe linie, e o clasă super-tare, şi nici nu am auzit vreodată altceva de la el, premiantul meu. Poate faptul că nu am avut nicio pretenţie de la el, cum bine spuneam în prima zi de clasa I, m-a lăsat fără respiraţie în "careu" când a fost strigat primul să înainteze la felicitări. M-am simţit mică-mică, pentru că mă credeam în plus, era DOAR munca lui, cu 3-4 intervenţii din partea mea în acest an. M-am felicitat a n-a oară în gând pentru opţiunea after-school, pentru faptul că în tot acest timp nu l-am simţit stresat că nu ştie cum să facă ceva, să rezolve vreo problemă sau mai ştiu eu ce. Cred că nu îl ajutam cu nimic dacă, obosită venind de la serviciu, stresată şi nervoasă după tot anul ăsta de calvar, să mă apuc de dat explicaţii pedagogice unui pui de clasa I, o clasă întâi total diferită de cea parcursă de noi acum 30 de ani.
* Aaa, mi-am primit de multe ori direct sau indirect "cartonaşul galben" pentru că nu sunt o mamă model, nu trăiesc alături de copil emoţiile începutului de şcoală, etc.etc. Nu sunt, recunosc, departe de mine gândul că-s mama perfectă, am şi eu rateurile mele, însă măcar îmi cunosc limitele! Asta cred că e mult mai important decât orice, mai ales în ce priveşte educaţia lor. Ştiu până unde pot eu, dacă nu mă pricep în ceva, las atunci specialistul să continue treaba. În facultate mi-am demonstrat faptul că sunt anti-talent la catedră. Am urmat şi eu modulul pedagogic, să fie acolo, just in case. Însă dacă am adorat cursul de pedagogie (la vremea aceea l-am avut ca profesor pe maestrul Mircea Oliv) a fost tocmai pentru că mi-a deschis clar ochii să ştiu ce să NU fac în viaţă: să predau!
* Şi încheind optimist: e concediu, e bine! Va fi bine!
7 iunie 2010
5 iunie 2010
Actualizare de date
Cred că visul multor mame este să-şi găsească puiul adormit, fără păcăleli, fără promisiuni, ţipete... aşa:
Mamzel are această super-calitate, de a cere singură sau de a merge fără să ne spună la somn, luându-şi companie câte o păpuşă, urs, căţel... ce are la îndemână pe moment.
Pe vremea când George era mic şi nu pricepea de ce trebuie să se odihnească la prânz, ţin minte că speram la asemenea momente. Deci... aveţi grijă ce vă doriţi, pentru că funcţionează!:)
Poze cu George nu am, pentru că dumnealui nu stă la pozat. Însă luni SIGUR va fi pozat la greu, fiind unul din actorii Serbării Abecedarului! Deci... pe luni!
Mamzel are această super-calitate, de a cere singură sau de a merge fără să ne spună la somn, luându-şi companie câte o păpuşă, urs, căţel... ce are la îndemână pe moment.
Pe vremea când George era mic şi nu pricepea de ce trebuie să se odihnească la prânz, ţin minte că speram la asemenea momente. Deci... aveţi grijă ce vă doriţi, pentru că funcţionează!:)
Poze cu George nu am, pentru că dumnealui nu stă la pozat. Însă luni SIGUR va fi pozat la greu, fiind unul din actorii Serbării Abecedarului! Deci... pe luni!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)