Totul se mişca într-o viteză ameţitoare, deja în vara urmatoare blocurile de aici erau şi locuite, ne formasem un grup de prieteni, lucrurile se aşezau, nebuniile copilăriei erau la rang de cinste...
În '81 ne-am mutat cu două blocuri mai la deal (habar nu am de ce spune aşa, câtă vreme strada e dreaptă), şi de atunci văd cum trece anotimp după anotimp urmărind copacii.
In iunie e o nebunie, sunt mulţi tei şi când înfloresc e ceva de vis. Acum mă uit că puietii ăia mici, mult mai scunzi decât eram eu la cei 6 ani, au ajuns la etajul 4, ba unii s-au avântat peste.
Sunt 4 ani de când tot căutăm să ne mutăm, ne simţim înghesuiţi în cele două camere, dar am inima strânsă că, odată plecată de aici, mă voi rupe de tot ce a fost copilăria, adolescenţa, tinereţea mea.
Asta văd eu din dormitor toamna şi iarna (sunt poze de anul trecut, încă nu am început sesiunea foto toamna aceasta):

Îmi amintesc de primii prieteni de la blocul în care ne mutasem doar eu cu mama şi o mătuşă care o îngrijea pe mama atunci. Într-o după masă, venisem de la grădiniţă şi s-a auzit un cioc-cioc timid la uşă. Mama era nedeplasabilă, eram doar noi două... "deschidem sau nu?" Am deschis, iar în faţa mea un băieţel, un pic mai mare decât mine... Nu uit niciodata: "Salut, sunt Cristi, stau la etajul doi, am văzut că tu stai aici, nu vrei să te joci cu mine şi cu fraţii mei?" Pentru mine era un nou mod de abordare, l-am luat de model pentru închegarea prieteniilor ulterioare:) A fost prima prietenie frumoasă de la bloc, care s-a terminat când aveam vreo 9 ani şi s-au mutat din oraş.