Miercuri spre Joi!

Scriu absolut la întâmplare ce-mi trece prin cap, s-au epuizat resursele, noroc de mamzel că poate să-mi furnizeze altele!
George e în continuare mare moşier, nu vrea acasă deloc, deja e intr-a doua săptămână în care stă la ai mei. Adevărul e că aici nu are unde să se plimbe mereu cu bicicleta sau să bată mingea. Plus că seara, când ne adunăm acasă, suntem hiper-obosiţi şi eu şi huz. Am observat că în ultima vreme am rărit distracţia din parc, unde verile trecute semnam condica fără absenţe.
Mamzel are oricum programul ei de ieşit zilnic însoţită de "Ami" (doamna noastră dragă) pe care o exploatează la maxim - cu acordul ei, desigur. Ami este, aşa cum am bănuit la început, o femeie extraordinară, o doamnă pe care mă bazez întru totul. Toţi din jur îmi spun că am avut o baftă imensă cu ea, cu atât mai mult cu cât nu am avut recomandări sau nu ne-au intermediat alţii legătura. Îmi iubeşte copiii (simt asta, se şi vede), îmi este de mare ajutor şi cu alte treburi (asta a fost mereu iniţiativa ei, cât timp doarme mamzelina), sper să fie totul bine şi să poată rămâne la noi până va merge pruncuţa mea la grădiniţă. După toate reportajele din ultima perioadă şi toată campania pornită în presă la adresa bonelor "nebune", majoritatea cunoscuţilor cum mă văd mă întreabă: "Ei, şi cum e bona voastră?" Până şi bunica mea e îngrijoarată pentru mine când vede şi aude atâtea. Încă mai sper că tot ce se arată la tv negativ legat de acele femei nebune sunt cazuri izolate. Şi câtă vreme semnalele primite de la copiii mei sunt excelente, chiar nu îmi fac griji legate de ei.
De obicei dimineaţa, dacă e trează mamzelina, cum aude uşa strigă tare şi aleargă: "Amiiiiii!", se uită în poşeta ei să vadă ce i-a adus, după care se întoarce autoritar la mine şi mă pofteşte să plec: "Pa mami, pa pa". Zilnic primeşte câte ceva: compot, dulceaţă - preparate de ea, jucărele, covrigi, aproape că o invidiez:)
Uf, cred că am aberat destul în timp ce mamzel îşi ţinea pernuţa preferată în braţe şi adormea. Acum doarme, visează frumos (râde prin somn!)... Şi Ami merita să scriem şi despre ea, nu?!
Şi mâine e joi... sună tare bine!

Un telefon, două telefoane...

Nu suport telefonul, decât în cazul în care trebuie să vorbesc cu prietenii sau ai mei. Cum deschid uşa cabinetului dimineaţa... sună. Sună de multe ori şi când ies pe uşă, dar îi spun în gând: "it's too late, baby!":) Când sună telefonul acasă sunt tentată să răspund cu textul oficial de la job.
Şi totuşi, sunt zile în care am nevoie de ele, telefoanele, de fapt de TOATE telefoanele ! În acele zile simt cum duhul lui Murphy face mişto de mine şi îşi aduce stăpânul, să râdă în voie.
Luni. Zi obişnuită de luni, buimacă după 2 zile libere, dar pline de activităţi. Vorba 'ceea: "lunea nici iarba nu creşte, nici vântul nu bate". Şi totuşi mă urnesc spre serviciu. În staţia de maxi-taxi dau să verific dacă sunt în grafic şi nu întârzii mult. Ceasul nu e pe mână... deschid geanta să verific la unul din telefoane. Nici astea nu sunt. "Mare scofală, am scăpat azi de ele!" Ajung la birou, unde sună telefonul în disperare, sunt prima. Vorbesc cu omu', şi apoi sun acasă, să anunţ că telefoanele sunt acolo şi dacă sună cineva, să nu răspundă. "Momentan telefonul e deranjat". Booon, stai să sun pe mobile direct... Unul e descărcat, ştiam pentru că încărcătorul rămăsese pe weekend la job (uitat!), celălalt număr nu mi-l cunosc (ruşine mie!). Sun pe mobilul lui huz. ... nu răspunde. Realizez că nici fixul de pe UPC nu îl am în memorie. Cool! Din atâtea telefoane niciunul nu este disponibil şi pentru mine. Sun la mama, să aflu numărul de UPC... Uraaaa, am biruit! Deja trecuseră 15 minute, operaţiunea telefonul continuă, doar că în linii normale!

Probabil, într-un moment de furie, când sunau toate telefoanele, am invocat în gând ceva de genul "cum scap eu de ele?". Ei bine, s-a împlinit dorinţa! Pentru o jumătate de zi nu am avut grija lor, dar am recuperat după!

Aşa că voi avea grijă ce îmi doresc, mi-e că se va împlini! Am puteri ultra-super-supranaturale!:)

PS. Iar plouă, grrrrrr! Dar mâine e vineri, deci de la ora 16 oficial e weekend!

Prima...

Prima postare... primul blank... cam pe aici se învârt toate.
Încă nu realizez că e început de an, trist, tare trist. Nu neapărat că sărbătorile au cam trecut fără să le simt ca de obicei, ci mai mult pentru numărătoarea aceea inversă: trei, doi, unu... la muncă! Uf, asta e jalnic, ştiu! Şi nu e vorba de muncă în sine, cât de multele chestii colaterale pe care eu nu le pot ignora. Ies din sfera casei, problemele de aici sunt aici, dar la muncă... DAR LA LOCUL DE MUNCĂ! Îmi propusesem să încerc acel callenge şi să revin la o primă "dragoste"... deh, oamenii se mai schimbă, prietenii uită de tine, apar acele condiţionări de tip "daaaar"... chestii grele, sunt prea obosită să mă lupt la anii mei cu morile, fie ele de vânt, de apă, să accept că nulităţile au "valoare" (aici o fi zodia de vină?). O să accept că energia solară e salvarea, dap!
Cât am stat (şi mai stau) acasă, m-am simţit protejată de unele măgării profesionale, a fost curat vaccin să petrec timpul ăsta fiind casnică, mamă full time! Terapie perfectă, deşi usturătoare la portofel, a meritat efortul.
Şi acum ce voi face? Reînvăţ mersul pe biciletă?! Reînvăţ să am mereu la mine atitudinea acidă, că aia neutră nu-i pe trend?!
Ok, ok, să trec la chestii pozitive, mai am 3 luni de "destrăbălare" cu ei, văd eu cum organizez petrecerile:) Sper să nu dea peste mine depresia post-natală taman acu'!