Love story

Butonând la întâmplare zilele trecute am găsit în lista de filme de pe Cinemax2 şi Love story, vechi, din 1970. L-am bifat să mă anunţe ora începerii şi mi-am văzut de ale mele. Şi mă gândeam... şi mă-ntrebam: plâng sau...?
Prima dată am citit prin clasa a IX-a cartea, am lăcrimat de la prima pagină şi tot aşa am ţinut-o până în final. Deh, 15 ani...
Imediat după revoluţie s-a anunţat cu mare tam-tam difuzarea filmului într-o duminică seară la proaspăta televiziune liberă. Am lăcrimat de la primele acorduri şi întâia secvenţă. Deh, 16 ani... Eram şi singură în casă...
L-am revăzut undeva prin facultate... tot aşa, cu aceleaşi efecte catartice.
Şi de atunci nu l-am mai vizionat până acum. Nu că acum n-aş fi sensibilă, dar totuşi, ajung mai greu la manifestări catartice în cazul unui film sau a unei melodii. Am învăţat tot soiul de tehnici de auto-control a senzaţiilor şi se pare că reuşesc să le şi folosesc. Asta e de bine, înseamnă că nu am pierdut vremea degeaba la toate cursurile şi formările din ultimii ani. Doar că există o excepţie, fix cea mai importantă. În cazul situaţiilor reale, nu mă pot controla. E o scăpare? Nu-mi pasă, chit că am primit observaţii de la diverşi superiori sau colaboratori.
Da, ce spuneam? Ah, de film... Nu am plâns, doar că fără să vreau m-am gândit spre o persoană anume şi mi-a rămas gândul acolo. E trist rău, atât pot spune.

"Love means never having to say you're sorry"... spuse ea.